Cum învață artiștii emergenți să lucreze interdisciplinar? Și de ce este nevoie pentru a transforma interdisciplinaritatea dintr-un dorință abstractă într-o condiție de lucru reală?

Din 2021, programul Open Practice Society (OPS) explorează moduri diferite de a răspunde la aceste întrebări. Pe parcursul a opt ediții, proiectul a experimentat cu mentorat, producție colaborativă, ateliere intensive, învățare de la egal la egal și procese artistice colective, implicând participanți aflați în etape diferite ale parcursului lor profesional.

Acest raport analizează experiența acumulată până acum pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci când am implementat diverse arhitecturi ale programului. Raportul examinează modul în care colaborarea, mentoratul, durata, autonomia și timpul de lucru colectiv au influențat interacțiunea dintre participanți și procesele de învățare.

Una dintre cele mai importante concluzii este că o colaborare nu apare pur și simplu doar pentru că pui mai mulți oameni în aceeași încăpere - ea trebuie planificată ca parte integrantă din structura programului. Formatele bazate pe responsabilitate comună și producție concretă au generat interacțiuni mai solide, mai multă negociere și o învățare experiențială mai profundă decât abordările centrate pe prezentări teoretice sau pe mentorat individual. În plus, raportul examinează tensiunea dintre experimentare și continuitate: deși OPS a coagulat o rețea emergentă de alumni și a generat o bază metodologică consistentă, aceste relații nu s-au transformat încă, în mod consecvent, într-o comunitate de practică de sine stătătoare.

Identificând o serie de decalaje structurale recurente, raportul propune un set de principii metodologice pentru dezvoltările viitoare: interdisciplinaritatea trebuie învățată prin practică; mentorii sunt mai eficienți ca parteneri direct integrați în proces decât ca experți neimplicați; timpul intensiv petrecut împreună contează mai mult decât durata nominală a unui program; autonomia are nevoie de structură; continuitatea trebuie planificată, nu presupusă de la sine.

Raportul face parte din demersul continuu al Marginal de a-și trata propriile programe ca spații de cercetare. Căutăm să înțelegem ce putem învăța din practică, ce merită păstrat, ce trebuie abandonat și cum pot deveni programele experimentale infrastructuri durabile pentru cunoaștere, colaborare și dialog public.