La prima vedere, un biolog și un artist trăiesc în lumi paralele, pentru că primul lucrează cu date, cu dovezi demonstrabile, cu criterii riguroase de analiză sau interpretare, fix ce pare că lipsește din lumea profesională a celui de-al doilea. Artistului îi place abstractul, surpriza. Rezultatul muncii sale depinde mult de starea mentală sau emoțională. Sau de inspirație, ar spune alții. Pe scurt, biologul se bazează pe precizie, iar artistul pe senzații. I-am urmărit pe teren și în studio, am ascultat cum descriu ceea ce fac, de ce le este frică, ce se pierde atunci când trebuie să explice altora. Și cu cât îi ascultăm mai mult, cu atât distanța închipuită dintre lumile lor se micșora. Mai mult, se intersecta în multe puncte cu a mea, aceea de jurnalist, artist, dar și cercetător.
Pe Roxana și Andrei i-am întâlnit la pâlcul de verdeață din spatele Operei unde inventariază diversitatea de specii de arbori și plante din pinul ales, bine delimitat pe care mi l-au arătat pe Google Earth. Andrei e guraliv, îmbrățișează copacii cu ruleta și notează măsurătorile direct de pe telefon în formularul digital. Roxana dispare des din raza noastră vizuală pentru că se afundă în spațiul verde aplecându-se după diverse specii de plante. Ține în mână un caiet unde notează cu pixul datele culese. Roxana Nicoară e cercetător științific la Institutul de Biologie București al Academiei Române specializată în taxonomie, ecologie și ocrotirea naturii. Expert în biodiversitate cu peste 30 de lucrări științifice publicate. Sună complicat, dar în practică știe foarte bine să citească un peisaj ca pe un text. Vede o poiană și îți poate spune ce specii ar trebui să fie acolo și care lipsesc, de ce un copac bătrân contează mai mult ca 5 mai tineri, sau cum se schimbă o comunitate de plante când oamenii intervin. De obicei, iese pe teren cu o misiune clară dar cele mai bune ieșiri, spune ea, sunt cele exploratorii: „Te duci să vezi ce e acolo. Și alea sunt cele mai faine, că nu știi la ce să te aștepți”. Există un moment pe teren în care descoperă o asociere ciudată de plante, o comunitate neașteptată și trăiește o stare de încântare pe care apoi trebuie s-o transforme în date și rapoarte. O întreb dacă se pierde ceva în traducerea aia: „limbajul științific nu-ți permite să devii extrem de poetic și să descrii lucrurile într-un mod filozofic și drăguț care de fapt există, în experiențele noastre de botaniști pe teren.”
Andrei Nicoară e biolog și educator. A vrut să fie pilot de vânătoare înainte de liceu, dar a renunțat când și-a dat seama ca meseria poate presupune să bombardezi și orașe. A ales biologia pentru că, spune el îi plac mai mult „jocurile decât masacrele”. De opt ani conduce WildFun, un proiect personal de educație în natură aplicată. A renunțat la cercetare ca să popularizeze știința: „E mult mai mare cantitatea de persoane care poate să recepționeze asta”. Și totuși, când vorbește despre momentele când se simte blocat, despre îndoielile din interiorul meseriei lui, sună exact ca toți ceilalți din această poveste: „Mereu se pierde ceva, pentru că datele sunt adresate unor utilizatori care nu cer emoții”. Nu e o critică la adresa datelor, e o recunoaștere a limitelor oricărui limbaj, inclusiv cel al artei, iar la întrebarea mea dacă se pierde ceva când trebuie să transforme ce simte în ceva de înțeles de către ceilalți, Sabina răspunde: „Aproape de fiecare dată”. Sabina Suru a studiat Arte Plastice la Universitatea Națională de Arte din București, unde a făcut și două masterate – primul în strategii de creație în pictură, al doilea în fotografie și imagine dinamică, cu o cercetare despre aplicarea structurilor ficționale în holografia contemporană. Între cele două masterate, a petrecut un an în Franța unde a studiat design sonor și tehnici de fotografie argentică. Lucrează acum la proiecte care explorează relația dintre tehnologie și natură. În proiectul Urban Green Blueprint în care suntem implicați toți cei din poveste, lucrează la o piesă interactivă care să cristalizeze datele cercetătorilor într-un formă accesibilă publicului larg.
Wesley fotografiază păsări în oraș, la Berlin. Site-ul lui se numeștte distrusful-dinosaurs, un detaliu care spune ceva despre cum privește lumea modernă. Și el e nevoit să traducă în munca sa ceva ce găsește pe teren: păsările care se mișcă și percep timpul mai repede decât noi. Ca să le surprindă în imaginea perfectă, folosind un timp de expunere foarte scurt, trebuie să le anticipeze comportamentul. E o altfel de definiție a intuiției, care nu vorbește despre faptul că simți că vei găsi ceva, ci îți imaginezi experiența altcuiva suficient de bine încât să fii acolo când se întâmplă.
Adelina mi-a dat un exemplu de intuiție pe care și-l amintește exact. Era studentă și se afla în Piatra Craiului căutând o specie de plante rară, care nu mai fusese văzută de aproape douăzeci de ani. Ieșiseră în grup de două ori pe teren fără să o găsească. La un moment anume a dat la o parte o ramură de jneapăn, fără un motiv, spune ea, fără să știe ce căuta acolo. Și a găsit fix planta căutată. Colegii nu au crezut-o la început, noroc de începător au zis. Poate. Sau poate că ochiul care nu știe exact unde să caute, vede altfel decât cel care crede că știe prea bine. Mi s-a întâmplat și mie asta de mai multe ori: să nu știu de ce aleg un personaj pentru un documentar, după ce il văd pentru prima dată sau îl ascult vorbind foarte puțin. De ce merg într-o dimineață la filmare convinsă că voi găsi ceața în contre-jour la răsărit pe care mi-o doresc într-un cadru. Și am mai descoperit un lucru pe care îl avem aproape toți din poveste în comun: sindromul impostorului. Mă așteptam să îl recunoască artiștii, pentru că arta e subiectivă și validarea nesigură, dar mi-au răspuns și biologii fără ezitare că îl simt. „Eu îl am dintotdeauna. Mereu am crezut că sunt un impostor și încă o cred” spune zâmbind Andrei.
Adelina Scorobete a studiat pictura la Cluj dar a lucrat și ca inginer horticol, a câștigat o bursă Erasmus la Academia de Arte din Cracovia, a restaurat componente artistice din piatră, a fost voluntară la Ambulanța pentru Monumente și a ajuns la botanică prin peisagistică și un master în managementul conservării biodiversității la USAMV București. Are un CV puternic, dar nici pe ea n-a ocolit-o sindromul de care vorbim. „E o frică ascunsă peste tot că nu acopăr toate informațiile care există în domeniu și s-ar putea să-mi scape ceva.”. Nu e frica de a greși, ci teama că nu ești suficient de complet, că realitatea e mai vastă decât orice instrument ai la dispoziție.
Pe Adelina n-o știam înainte să ne întâlnim la pinul indicat într-o dimineață devreme prin spatele blocurilor din Floreasca. Dar am recunoscut-o de la departare după pălăria de paie și sandalele de drumeție. N-am apucat să-i pun primele întrebări după ce i-am agățat lavaliera de tricou pentru că mi-a întins o ruletă și un clipboard cu niște tabele printate și mi-a explicat cum să măsor arborii și cum să completez datele. Ea urma să inventarieze plantele care erau mai numeroase. Întrebările mele pentru interviu puteau să aștepte. Am făcut asta aproape 4 ore, verificând cu ea din când în când dacă arborii ale căror frunze păreau la fel, chiar erau din aceeași specie. Și astfel am înțeles mai repede cum ajungi la o conexiune nesperată cu arborii pe lângă care treci în grabă ca să te sui în mașina parcată lângă bloc. Există momente de felul acesta în fiecare meserie, când limbajul tehnic dispare și rămâne ceva mai simplu.
L-am întrebat pe Andrei ce simte fizic când e în deplasare: „că respir și că văd” a spus fără să se gândească. „În oraș toate simțurile sunt blocate. Când sunt pe teren, simt că în sfârșit mi se activează simțurile” a continuat el.
Roxana spune aproape identic: „simt că sunt unde trebuie, în sfârșit”. Adelina vorbește despre dopamină și motivație: „ e un element care mă mobilizează la modul ăsta de hai să facem”. Sabina lucrează de la 5 dimineața sau de la 4 dupa-amiaza, momente pe care le numește orele magice pentru că atunci începe să „meargă treaba”. Wesley iese pe străzi, se suie pe acoperișuri, în condiții dificile sau pe vreme nefastă și spune că așa se simte cu adevărat viu și nu ar da pe nimic nici zilele în care are rezultate dezamagitoare pe teren. Meserii diferite, dar același lucru simțit în corp, înainte ca mintea să articuleze că există un loc în care ești acolo unde trebuie. Roxana spune că intuiția pe teren „vine pentru că ai fost în niște experiențe și corpul tău îți zice”. Sabina numește flash-uri momentele în care vede bucățele din lucrarea finală înainte s-o înceapă: „Au o logică pe care nu o știu eu încă, dar întotdeauna se dovedesc necesare”.

Toți cei din poveste sunt parte dintr-un proiect mai larg numit The Urban Green Blueprint, dezvoltat de organizația culturală Marginal în parteneriat cu Institutul de Biologie București. Proiectul cercetează grădinile de bloc - întreținute adesea de locatari și ignorate de planificarea urbană- nu ca spații decorative, ci ca ecosisteme funcționale cu specii diverse, cu dinamicile dintre ele dar și cu lipsurile lor. Unul din conceptele centrale este dark diversity și se referă la speciile care ar trebui să fie prezente într-un ecosistem dar nu sunt, fix din cauza intervențiilor umane. Adică a celor care plantează mai degrabă ce li se pare frumos estetic, decât este potrivit pentru contextul natural din fiecare caz. Biologii inventariază și măsoară ce este pe teren dar și ce lipsește și din ce cauză. Deci un fel de inventar al disparițiilor. Iar artiștii preiau datele și le traduc prin lucrări de artă care ajută publicul să înțeleagă mai bine ce ne transmite natura prin datele științifice. Datele de teren, înregistrările sonore, fotografiile și conversațiile cu locuitorii devin metode complementare ale aceleiași povești, fiecare scoțând la iveală ceva ce restul nu o pot face pe cont propriu. Niciunul dintre cei cu care am discutat nu are un răspuns simplu la întrebarea cu ce se ocupă. Asta pățesc și eu când trebuie să aleg o bifă din vreun formular legat de profesia mea. Andrei conduce ateliere, predă produce conținut. Adelina spune că trăiește ca artist pe interior. Sabina poartă simultan patru pălării (artist, curator, manger cultural și responsabil financiar) și răspunsul depinde de ziua în care o prinzi. Și poate că ăsta e lucrul cel mai important pe care îl avem în comun: munca noastră nu încape într-un singur cuvânt. Și tocmai de aceea am ajuns toți în spatele blocurilor cu rulete, camere și caiete, încercând să traducem același lucru în limbaje diferite.